Dacă îți place ceva, ești și bun la acel ceva, ai și rezultate, iar dacă ai rezultate, îți place și mai mult!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Valeriu Trufas 31Duminică dupa-amiază de primăvară. Am ieșit să povestesc despre bursă și inginerii financiare cu un renumit trader român care activează în zona de afaceri de la Londra. Interlocutorul meu se numește Valeriu Trufaș. La întalnire a venit îmbrăcat impecabil, purtând o umbrelă pe braț. Tipic englezesc.

A plecat din România în 2003 pentru că voia mai mult, era într-o continuă competiție cu el însuși. Terminase Facultatea de Matematică la București și obținuse un job foarte bine plătit la o companie de software. La începutul anilor 2000 guvernul Năstase tăiase toate impozitele pentru programatori întrucât mulți plecau în America, era acel internet boom, iar pentru a stopa fenomenul au fost tăiate impozitele. ”Orice absolvent de informatică, cibernetică sau automatică avea zero taxe în România în acea perioadă. O duceam foarte bine, după patru ani deja conduceam un produs de software într-o firmă de specialitate, deci nu era nimic negativ”, își amintește Valeriu.

valeriu trufas (3)Fiind olimpic la matematică, spiritul de competiție nu i-a dat pace. ”Obișnuiam să merg la olimpiadele de matematică și vroiam să fiu printre primii tot timpul. Culmea, eu cea mai buna relație cu un profesor am avut-o cu doamna de română (râde). Țin minte că prima dată când m-a scos la tablă era lecția ”Ștefan cel Mare”, de Dimitrie Cantemir și m-a întrebat caracterizarea personajului. Dimitrie Cantemir zicea de Ștefan cel Mare că era un om nu prea mare la stat, dar era destul de violent, rapid, omora oameni repede. Doamna se uită la mine și mă pune apoi să zic citatul. Eu contrariat: ”Adică cum? Toată pagina? Păi cum să învăț pe de rost așa ceva?” M-a trecut la loc și mi-a pus nota 4. Culmea, întâmplarea face ca, la scurt timp după ce mă calificasem la olimpiada de matematică, să ne cheme în cancelarie directorul, să ne felicite. Toți profesorii erau acolo. Și zice Trufaș Valeriu, olimpic la matematică”. La sfârșit, vine profesoara de română la mine, îmi dă mâna și îmi spune: ”Îmi pare rău, te-am judecat complet greșit”. Și de atunci am rămas cei mai buni prieteni”.

valeriu trufas (5)Trebuie să fii talentat pentru a ajunge la astfel de rezultate.

E greu de spus cu talentul la matematică; poți să muncești mult, poți să rezolvi multe probleme. Da, trebuie să fie și un pic de înclinație ca să funcționeze. Am jucat și mult fotbal, de exemplu, dar la un moment dat m-am plictisit, pentru că nu știam să joc, deci nu era pentru mine.

Dacă îți place ceva, ești și bun la acel ceva, ai și rezultate, iar dacă ai rezultate, îți place și mai mult! E un fel de avalanșă, nu știu exact care e cauza, care este efectul, dar merg mână în mână. Mie matematica mi-a plăcut, dar am avut și rezultate, iar asta m-a stimulat.

A fost cineva care să te încurajeze sau să te inspire să mergi spre acest domeniu?

Părinții mei sunt profesori de știinte – matematică și fizică. România are cea mai bună școală de matematică din Europa, iar acesta este un lucru minunat. Suntem pe primul loc în Europa la științe, avem o școală de tradiție foarte bună. Olimpiada internațională de matematică a început în România în 1959, țara noastră a inițiat acest concurs. Primii câțiva ani olimpiada a avut loc la noi.

valeriu trufas (6)În ultima perioadă exportăm din ce în ce mai multă inteligență. E o chestie tristă, dacă te gândești că acei copii formați de școala românească, pentru care sistemul a plătit educația, părăsesc țara și lucrează pentru alții…

Este adevărat. Din punct de vedere al României ca stat, este păcat că se pierde acest potențial. Dar cred că soluția este sa îi lăsăm să meargă – omul educat și de valoare își va păstra locul României în suflet. E bine să ne dispersăm în toata lumea. Un om odată ajuns director de companie tot va ține la țara lui și, când își va alege urmatoarea sucursală, probabil va fi România. Nu e un război pierdut.

Câți cunoști tu că s-au întors după ce s-au realizat în afara țării? Tu te-ai întoarce?

Aici nu sunt de acord cu tine, trebuie să-ți spun. Întrebarea nu cred că e pusă bine, pentru că, mă pun în situația asta. Suntem amândoi plecați din țară și tu m-ai întrebat – m-aș întoarce în România? Vrei să spui din punct de vedere fizic să îmi fac rezidența în România? Cred că pentru mine asta e foarte secundar unde am eu rezidența. Ma întorc în țară de 3-4 ori pe an, stau de vorbă cu părinții mei de multe ori pe săptămână, distanțele în 2013 sunt foarte mici. Îmi ia 3 ore să ajung de la Londra la București și alte câteva ore până la Brăila unde îmi sunt părinții. Problema trebuie pusă așa – oamenii care pleacă țin legătura cu România, fac ceva, au o inițiativă, au o afacere, o legătură de vreun fel cu țara? Răspunsul este da, tot timpul țin legătura cu familia, foști colegi, prieteni, discutăm despre ce putem face, ce putem realiza împreună. Sunt în mijlocul comunității românești din Londra. Eu consider că nu sunt rupt de România. Într-adevar, auzi și cazuri de genul – am plecat din România, doar nu o să stau tot cu români, sunt complet împotrivă. Este alegerea lor. Cred că ei pierd, este important individual să capitalizezi pe avantajele pe care le ai, iar unul din avantajele mele este că sunt român. Dacă vreau să uit de România e ca și cum mi-aș tăia 24 de ani din viață și cu ce rămân?

valeriu trufas (12)Să ne întoarcem la Londra.

Da. Pe vremea aceea era ceva ce îmi lipsea din anii mei de competitivitate când eram în topul celor mai buni elevi, pe vremea când eram olimpic. În software nu e chiar așa simplu să fii number 1, mă simțeam mediocru în toată afacerea asta. Eram plătit cu un salariu bun pentru București la ora aceea, căutam noi provocări, nu îmi era rău deloc. Aveam colegi care făceau Academia de Studii Economice, o facultate mult mai deschisă, mult mai luminată. Se organizau tot felul de evenimente, lucrau la leadership, la partea de personalitate a omului, iar mie mi-a plăcut treaba asta. Și țineam aproape de ei, ieșeam mereu împreună. Într-una din zile o amică bună era un pic stresată pentru că avea examen la modelare matematică și avea probleme în a asimila materia. Era vorba despre niște modele matematice care începeau să explice mișcările din viață. Eu am fost curios, m-am uitat pe modelele acelea, era destul de multă matematică pe care o făcusem în facultate și mi-a plăcut. La facultatea de matematică se făcea totul teoretic. Atunci am întrebat: există așa ceva, se face în industrie, se folosește? Și ea mi-a zis: ”Da, aceste modele financiare se folosesc, dar nu la noi, mergi la Londra dacă vrei să faci așa ceva.” De acolo a pornit totul. Am început să mă documentez să văd ce se întâmplă și așa am ajuns la Londra să fac inginerii financiare. Sigur că nu a fost un pocnit din degete – iau avionul și mă duc la Londra, pentru că nu te ia nimeni, venind din România, chiar și cu facultatea de matematică. Băncile aici sunt foarte specializate, foarte pretențioase cu facultatea pe care o faci, trebuie să fie neapărat din top 20 al tuturor universităților.

valeriu trufas (13)Unde se situa facultatea pe care ai terminat-o tu?

Nicăieri. Nici măcar nu era luată în analiză. Matematicienii români sunt foarte buni la matematică, dar foarte puțin buni la marketing, nu știu să se vândă. Am decis apoi să merg la un master la Institutul de Cercetare Tinbergen, care aparținea Erasmus University Rotterdam. Am locuit în Amsterdam doi ani și jumătate. Specializarea a fost Philosophy in Economics. A fost o perioadă foarte frumoasă, am fost student din nou,  într-un context internațional, totul a fost diferit. Erau cursuri teoretice, mergeam la conferințe, lucram cu profesorii, erau ședinte de brainstorming în care stăteam zece studenți și profesori reputați care, după 20-30 de ani de practică, nu mai aveau idei noi și acum voiau să afle de la noi. Și ofereau poziții de doctorat pentru cei care aveau ideiile cele mai interesante. Acesta este adevăratul progres prin cercetare. Ne stimulau enorm. Era mai multă creativitate, ne dădeau mână liberă să scriem propuneri de cercetare, asta mi-a plăcut. Bineînțeles că olandezii sunt relaxați, pentru ei e foarte important stilul de viață, calitatea vieții.

Deci intenția ta era clară? Destinația era Londra?

Da. În Olanda nu am rămas pentru că visul meu era să ajung la Londra. Trebuia să fiu absolvent al unei școli din top. Dar această școală nu era în top degeaba. Mi-a deschis viziunile și conexiunile – toți pe care i-am întâlnit acolo sunt acum oameni de succes. Prietenul meu bun din Amsterdam lucrează la banca centrală olandeză. Toți au ajuns foarte bine și acesta este un network valoros. Totul s-a întâmplat rapid. Băncile veneau și recrutau în campus. În primăvara lui 2006 am început să lucrez la Londra.

valeriu trufas (27)Am primit oferte de lucru de la patru bănci mari și am ales City Group – mi s-a părut cea mai interesantă. E important să începi undeva unde poți să înveți, să ai curba de învățat foarte abruptă. Rolurile de la celelalte bănci erau pe un anumit post, pe când City Group îmi oferea o poziție în care făceam rotații pe la toate birourile, pe la toate echipele de pe Trading Floor. Mi-a plăcut foarte mult pentru că voiam să învăț, aveam un fundament teoretic foarte bun, dar îmi lipsea destul de mult partea practică. Un an de zile am vizitat toate echipele de pe Trading Floor, ceea ce a fost foarte interesant, cu oameni foarte inteligenți și am fost impresionat.

Au companiile listate la bursă șanse reale să crească?

Da. America este cel mai bun exemplu. Este o fabrică de start-up-uri listate la bursă. Facebook a început într-un campus universitar și acum un an de zile cred, a fost listată la bursă, după ce a început foarte de jos.

Să zicem că îmi place cafeaua, visul meu e să deschid o cafenea. Dar, de la vis și până la afacere drumul e lung. Care sunt elementele cheie care pot ajuta un start-up?

Dacă luăm exemplul Facebook, am putea menționa că deținătorul său, Mark Zuckerberg, a fost un tip foarte pasionat. Și asta vine la ce îmi spui tu ”Îmi place cafeaua, sunt pasionată de cafea, vreau să am o cafenea. Dar cum știu că o să meargă sau nu?”. Pe el nu l-a interesat la început, a vrut să fie mare, a vrut să creeze goodwill –ul unei rețele impresionante, a vrut să adune prieteni din toate colțurile, iar în momentul în care cineva i-a spus ”Începe să pui reclamă și fă un ban”, el a spus ”Nu mă interesează, pe mine mă interesează să cresc numărul de utilizatori”. Și a zis fraza aceea celebră pe care toată lumea o spunea – ”Pentru mine un milion nu înseamnă nimic, un miliard înseamnă ceva”… Facebook e ceva unic. Viziune, încredere în potențialul tău, pasiune și spirit antreprenorial – dar, desigur, la ultima parte poți să primești ajutor. În momentul în care ești pasionat, ești vizionar pentru produsul tău, investitori există și o să vadă asta în tine, iar după aceea o să îți și dea sfat antreprenorial, ce să faci cu banii, cum să te extinzi.

Eu cred că dacă își place cafeaua, ești pasionată și vrei să îți faci un shop, o să se întâmple!

valeriu trufas (30)Cum știi că acțiunile pe care le cumperi sunt profitabile, că banii nu se duc într-o investiție greșită?

Un fond de pensii, de exemplu, are niște bani pe care trebuie să îi plătească în 40 de ani de acum înainte unui om care contribuie acum la pensia lui din viitor. Și el trebuie să investească banii ăștia, iar unul din lucrurile în care investește sunt acțiuni – cumpără, vinde acțiuni la bursă. E o întreagă industrie.

Firma mea are un departament întreg de 100 de oameni, poate mai mulți, iar fiecare om are 2-3 acțiuni pe care le studiază. Stă toată ziua și verifică numerele firmei, stă de vorbă cu CEO pentru a ști ce face firma, a mai făcut un contract nou, îi merg vânzările, îi scad vânzările, o analiză continuă, amănunțită. Analistul nostru face o recomandare clienților noștri, fondului de pensii. De exemplu, X companie e de cumpărat sau Y firmă e de vândut. Și, pe baza asta, fondul de pensii zice ”Ok, m-ai convins. Investesc în această companie”. Aici intru eu în joc. Eu sunt trader-ul. Vine clientul, fondul de pensii, care spune ”Vreau să investesc un milion de dolari în compania X”. Și eu îi dau un preț, bazat pe prețul de la bursă, dar poate că el verifică prețul și la alte bănci, iar dacă am cel mai bun preț, afacerea este acceptată. Intrăm într-un contract, clientul cumpără acțiuni, eu îi vând și eu în momentul respectiv, ca și trader urmăresc să fac ceea ce se numește ”hedging”.

Cum se traduce în terminologia uzuală hedging?

Este un concept destul de bine argumentat teoretic. În calitate de dealer, banca, îmi protejez această expunere pe care o am. În momentul în care clientul a cumpărat acțiunile pe care eu i le-am vândut, va trebui să acopăr cumva acest risc și această acoperire a riscului se face căutând tot felul de metode, argumentate științific și matematic, ceea ce revine la vocația mea de bază, prin care acoperim aceste riscuri. Asta înseamnă că eu toată ziua am în față opt monitoare pe care ticăie sus și jos diferite acțiuni în care eu am expunere prin contractele pe care le am. Pe baza a ceea ce se întâmplă iau decizii de acoperire de risc.

Acest hedging nu este perfect și atunci când acțiunile se mișcă, cresc foarte mult sau scad foarte mult, trebuie să regândesc toată ideea de protejare a riscului. De aceea pentru mine este foarte important să am toate piețele, toate acțiunile în față. Practic. eu lucrez pe două ecrane, dar la celelalte monitoare trag cu coada ochiului. De aceea mișcările mari sunt foarte importante, cele care ajung și la telvizor – ”X companie a ajuns la maxime istorice – lucrurile acestea pentru riscul meu înseamnă foarte mult, înseamnă că trebuie să regândesc anumite chestii, să rescriu strategii.

De cât de ori câștigi comparativ cu dățile în care pierzi? Cum reușești să ții o balanță, întrucât bănuiesc că și câștigi și pierzi în ceea ce faci…

Aceasta este o întrebare foarte bună, pentru că stă la baza trading-ului. Sunt mulți oameni care zic că sunt traderi și fac afirmații de genul ”Am câștigat acolo, am câștigat dincolo…” Din ceea ce spun pare că tot timpul câștigă, nu pierd niciodată. Nu există așa ceva. În trading dacă reușești să balansezi câștigurile cu pierderile înseamnă că faci foarte bine. Acesta este jobul meu. Jobul meu nu e să fac câștiguri foarte mari, pierderi foarte mari, ci este să balansez tot acel risc. Partea mea e să limitez magnitudinea acestor riscuri. Pentru mine risc înseamnă și câștig și pierdere.

Cum vine asta?

Da, pentru că, de exemplu, am un junior și îmi zice, ”am câștigat atât pentru că s-a mișcat bursa”. E greșit să te bucuri. Mie în momentul acela mi se ridică antenele pentru că îmi zic ”ok, ai câștigat”, dar asta înseamnă că ai ținut o poziție, ai ținut un risc, pentru că dacă portofoliul tău era gol, nu aveai cum să câștigi. Ai ținut un risc, riscul ăla putea să piardă. Nu vreau să îmi zici că ai câștigat, vreau să îmi zici înainte să se întâmple, vreau să îmi zici că ai acel risc și apoi decidem împreună dacă ținem acel risc ca să câștigi sau ca să pierzi…

E o meserie cu multă adrenalină.

Foarte multă. Este un job antrenant. Sunt de 7 ani acolo și nu m-am plictisit. Mi se pare foarte provocator din toate punctele de vedere. Trebuie să știi să negociezi cu partenerii de joc, trebuie să știi să te faci plăcut pentru ca lumea să lucreze cu tine, trebuie să atragi afaceri, iar mie asta mi se pare fabulos – să pot să fac matematică și afaceri și negocieri în același timp.

Ce e succesul?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Pentru mine e important să îmi gestionez afacerea cum îmi place, să o cresc, să îmi meargă bine, să fac bani și în fiecare zi să știu că am făcut ceva în plus. Să știu că mi-am făcut datoria protejând riscul firmei și, dacă mi-am făcut treaba bine în ziua respectivă, pentru mine acela este succesul. Nu e ceva după care alerg, sunt zile în care sunt mai mulțumit, zile în care sunt mai puțin mulțumit, este ca un micro univers pentru mine și am grijă de lucrurile acestea. Îmi place ce fac, cred că fac bine și când ai grijă de toate lucrurile acestea, succesul vine.

Șeful meu este un tip vizionar și mi-a spus un lucru important, care e la baza competiției și a lucrurilor în care funcționează afacerile în general. Mi-a spus: ”Vale eu am să te fac VP (n.r. vice-president), în momentul în care toată lumea de pe Trading Floor crede că ești deja VP. Tu fă treaba ca și cum ai fi VP, comportă-te, creează business, fă bani, cunoaște lume, promovează-te. Eu o să întreb lumea și în momentul în care o să zică – ”Ah, am crezut că e deja VP”, atunci te voi face”. Titlurile nu se vânează, ele se întâmplă atunci când le ai deja pentru că îți faci treaba excelent, când de fapt nici nu le mai ceri. Să nu vânăm laude!

Țin minte primul an că toată lumea mă lăuda, aveam atunci cel mai mic salariu din echipă. În momentul în care am devenit mai senior nu m-a mai lăudat nimeni, în schimb mi-a crescut salariul (râde).

Mai iau și câte un șut în fund, mai iau și câte un bobârnac în nas, dar astea nu sunt decât faulturile de pe terenul de joc.

 

Autor și fotografie: Daniela Vițelaru

Lasă un răspuns