Ana Becheru: “Dorință de explorare din afara României există. Fără infrastructură nu poate fi dusă până la capăt. Cred că ar fi primul lucru pe care l-aș începe dacă România ar fi proiectul meu, pe care pot să îl dezvolt”

Ana becheru by A.G (10)-min
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Cât trebuie să fii artist și câtă matematică există în arhitectură?

Aici atingem punctul de mare diferență dintre România și Marea Britanie. Ceea ce este extraordinar în România este orientarea către detaliul tehnic, tehnic aplicat, structură, inginerie, cunoștință detaliată. De partea cealaltă, Marea Britanie este cunoscută pentru quirkiness al studiilor de design și aici sunt marile școli de design, design vestimentar, design de toate felurile, ajungând la design în arhitectură. Dacă eu venisem cu doi ani de pregătiri în România – perspectiva la două puncte, geometrie descriptivă, intersecția conului, matematici cât cuprinde –, am ajuns în Anglia unde nu conta foarte mult că știi să faci niște limite matematice și că poți să derivi din asta o structură. Conta mai mult ideea pe care o aveai la început și cum tu ca individ îți coordonai proiectul mai departe. Și ajungea la un punct în care nu aveai un compromis între partea tehnică, structurală, inginerească și design. Nu exista compromis. Designul era întotdeauna pe primul plan și bineînțeles, după aceea, la un moment dat, trebuia să te gândești la how the house is going to stand up, dar nu te limita. Așa că matematica în sine ajută. Sunt anumite stiluri de arhitectură – de exemplu, Zaha Hadid – care urmăresc aplicații matematice, formule matematice, repetiții matematice. Dar e o alegere. O alegere personală. Eu am mers mai mult pe partea socio-psihologică sau geografico-psihologică care pune accentul mai mult pe om, pe natura umană.   

Ana becheru by A.G (10)-min

Cum s-ar explica asta?

M-au interesat dintotdeauna persoanele, reacțiile pe care le au, când, cum cu mediul fizic, la fel cum o culoare te influențează într-o anumită zi și sunt diferiți oameni care sunt influențați în anumite feluri. De exemplu, rozul fosforescent este folosit în închisori ca să calmeze oamenii de acolo. Te-ai gândit că rozul este o culoare aprinsă, dar este o culoare foarte calmă care aparent liniștește oamenii. Cum te simți când pășești pe piatră sau pe orice alt material. Ce mesaj primește corpul tău în momentul în care talpa atinge pământul. Este una dintre cele mai sensibile părți ale corpului și felul de încălțăminte pe care o porți.

Tu duci arhitectura la o altă dimensiune. De unde a plecat ideea pentru partea psihologică a studiului în arhitectură?

Este foarte interesant. La un moment dat s-a activat interesul, dar nu aș putea spune când. În timpul licenței am explorat multe direcții și am avut norocul să am profesori care erau interesați de cinematografie, care erau mai mult interesați de arta grafică și ne îndrumau către aceste zone. Dar odată ajuns la nivel de master, ești încurajat să-ți formezi propriul profil, să-ți formulezi propriul brief și propriile limite.

Ana becheru by A.G (14)-min

Te-ai gândit să te întorci în România și să împărtășești ceva din experiența ta?

Absolut! Și cred că pe parcursul celor opt ani în care am fost aici, nu știu dacă poate fi considerată ca a fi o restituire, dar i-am sprijinit pe colegii de vârsta mea sau pe aceeași poziție ca mine. Acum, la nivel profesional, colaborăm cu România, am o echipă de designeri care este acolo. Deocamdată mai am multe lucruri de învățat, iar în ceea ce privește procesele, sistemele și modul de organizare, Anglia este exemplul perfect și cred că sunt într-un mediu bun pentru moment. Cine știe? Poate spre viitor.

Dacă România ar fi proiectul tău, cum l-ai transforma arhitectural?

Aș fi foarte interesată de apartenența contextului european, suntem pe un continent foarte vechi, sunt anumite parcursuri de dezvoltare, și urbane, și ale comunităților la nivel social care urmează același tipar. De obicei, o comunitate este organizată în jurul acelorași puncte de interes ca și în restul Europei și anume o bază legală, o bază religioasă și una socială, care cred că s-au dezvoltat destul de bine în România. Am avut ocazia să experimentăm cu revoluția industrială – cred că am rămas la nivelul unei revoluții industriale și în momentul actual infrastructura o arată. Probabil, infrastructura ar fi primul lucru cu care aș începe. Avem o țară superbă. Este o țară cu foarte multe resurse. Dorință de explorare din afara României există, iar fără infrastructură nu poate fi dusă la capăt. Cred că ar fi primul lucru pe care l-aș începe dacă România ar fi proiectul meu, pe care pot să îl dezvolt. Apoi, bineînțeles, m-aș uita la orașe și la modul în care sunt organizate în prezent. Recunosc că nu știu extraordinar de multe. Am studiat proiectul București pentru că lucrarea mea teoretică de master s-a referit la politicile publice și monumentalismul, respectiv la Paris, Bucureștiul fiind unul dintre rezultatele dezvoltării urbanistice a Parisului. Ce este important în privința capitalei noastre este că s-a aplicat un tipar monumental pe un blueprint deja existent. Există cartiere, locații întregi în orașe, unde se vede brush-ul respectiv, de așezare veche urbană peste care s-a laid over cu ceva complet diferit. S-au rupt anumite legături care nouă ne sunt imprimate în ADN, să zic așa.

Ana becheru by A.G (22)-min

De exemplu?

Statul la poartă. Ne place. Cum francezii au cafenele – și stăm la cafenele – se admiră teatrul străzii. Ne place să ne uităm la alți oameni. Ne place să interacționăm cu ei, ieșim în afara casei pentru a-i vedea pe ceilalți. În momentul în care plantezi o grilă urbană foarte rigidă, legăturile de genul acesta se rup. Un exemplu foarte simplu: de ce blocurile noastre nu au doar parcul de joacă al copiilor? Au și două bănci la ieșirea din scară. Nu știu dacă a fost plănuit așa, dar bancile au ajuns să fie acolo și câteodată se întâmplă ca deasupra lor să mai fie și o viță de vie. E tiparul care a fost moștenit de la țară, unde orice om are o viță de vie, dar în momentul revoluției industriale, al dezvoltării orașelor, al industriilor, oamenii au fost mutați foarte repede în contextul urban despre care nici urbaniștii nu știau ce și cum.

La nivel structural, Bucureștiul este un mix de elemente variate. Crezi că arhitecții din perioada comunistă au știut ce fac în momentul în care au dărâmat zone întregi cu clădiri foarte vechi, cu istorie?

Am avut oportunitatea ca la master să fiu într-o grupă de urbanism cu specializarea urbanismul la nivel local și național – cum orașele se influențează unul pe altul. Am studiat, de exemplu, dezvoltarea urbanistică în India și în Turcia, ca economii emergente. În ceea ce privește România și Ceaușescu în sine, aș zice că orice conducător a avut un îndrumător. Parisul, chiar dacă avea un primar, a avut un om cu viziune și o persoană care l-a sfătuit și a implementat. Bucureștiul, ca și Parisul – Parisul este cel mai bun exemplu al dezvoltării urbanistice monumentaliste – a urmat o arhitectură a demolării pentru că „la vremuri noi, oameni noi” și atunci vremurile au impus un nou mod de viață, eficient, rapid, o conectivitate mai bună între industrii. Industria a preluat un loc prioritar înaintea oamenilor. Atunci, demolările au fost necesare. Dacă ne uităm la alte orașe care s-au dezvoltat, s-a practicat arhitectura demolării. A fost o consecință normală, naturală, a boom-ului care s-a petrecut atunci. Ne dăm seama în anii 2000, 2010, poate 2020 că arhitecții urbaniști nu erau chiar arhitecți urbaniști. Nici nu exista termenul. S-au făcut interpretări pe cât posibile de a se estima ce va fi nevoie. Totul a pornit de la o interpretare a modului în care se conviețuia, foarte mari influențe ale urbelor care deja practicaseră acest sistem.
Dacă ar fi să alegi un loc dintre cele pe care le-ai vizitat, care ar fi pe gustul tău din punct de vedere arhitectural?

Am un vis, un loc în care aș vrea să ajung. Pot să spun că am călătorit în mai toate locațiile din Europa. Ești încurajat ca arhitect să cunoști. Ți se hrănește curiozitatea. Ești împins de curiozitate. Un loc în care vreau să ajung este Satul Bleu din Maroc, un sat care acoperă o parte a unui munte sau a unui deal în care casele și străzile sunt sculptate în piatră, iar pentru că au o climă atât de uscată și de aridă aș zice că duc dorul apei. Toate străzile care sunt pictate în bleu. E un exemplu perfect al unei arhitecturi care nu este extraordinar de modificată de către om, funcționează și asigură un mediu propice trăirii. E fantastic locul.

Te-ai gândit vreodată cum ar arăta casa ta?

Sunt sigură că nu aș avea nevoie de prea multă eletricitate, n-aș încălzi-o – ar avea toate elementele de ventilație pasivă și poate avea forma unui porumbel. Foarte multă lume crede că arhitecții știu să deseneze și definesc forme. Le definesc în măsura în care pot. Omul e cel care definește forma. Dacă ar fi să fii clientul meu, ai defini singură ce ai vrea. Totul e foarte deschis.

Cum ai pune succesul în cuvinte?

Ca o mulțumire. În momentul în care atingi succesul, te simți mulțumit. Este ceea ce te face să te trezești dimineața, ceea ce câteodată te ține treaz noaptea. Nu cred că se rezumă la impresiile celor din jur, pentru că au o percepție subiectivă.

Ana becheru by A.G (40)-min

Autor: Paul Bercioiu. Fotografie: Adrian Grosaru