Răzvan Constantinescu: “Suntem victimele succesului nostru. Suntem atât de bine integrați, încât lumea nu ne vede”

razvan Constantinescu (4)-min
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Răzvan Constantinescu a ajuns în Anglia ca refugiat politic imediat după Revoluție, iar astăzi observă că a trăit mai puțin în țara natală decât în străinătate. Conjunctura l-a purtat peste mări și țări, acolo unde la începutul anilor `90, împreună cu Nicolae Rațiu, a fondat Centrul Cultural Românesc la Londra. Treptat, mânat de entuziasm și de ambiție s-a integrat în societate, și-a continuat studiile la nivel înalt și, în prezent, pe lângă profesia pe care o are, pune la cale cu îndemânare acțiuni menite să omogenizeze comunitatea românilor din Bristol. De asemenea, Răzvan Constantinescu participă cu dăruire la maratonuri organizate în scopuri caritabile și se oferă voluntar ori de câte ori are posibilitatea.

razvan Constantinescu (1)-min

Sunteți român, dar ați venit în Marea Britanie acum mai bine de 20 de ani. Mai este România casa dumneavoastră?

La mine acasă sunt la fel în România ca și în Marea Britanie. Am un foarte mare respect și o foarte mare admirație pentru țara care m-a adoptat. Realmente, am fost adoptat. Nu m-a invitat nimeni, nu m-a chemat nimeni, nu m-a forțat nimeni să rămân aici.

Se poate spune că ați rămas aici pentru că nu ați găsit cusur în nimic din ceea ce este „britanic”?

În momentul în care critic Marea Britanie, tot timpul mă gândesc pentru fiecare lucru negativ pe care sunt gata să-l spun, să spun și câteva lucruri pozitive pentru că dacă suma tuturor lucrurilor este negativă, atunci întrebarea se pune „Ce caut aici?”. Deci, dacă tragi linie și ai mai multe negative de spus decât pozitive întrebarea este „Ce te ține?”. Dacă ești atât de refractar și atât de anti-comunitatea locală, nu ești în locul cel mai bun pentru că tot timpul vei fi un străin, iar România nu are nevoie de români străini aici.

Dumneavoastră cum vă simțiți?

Sunt român britanic. Tot timpul când dau câte un interviu mi se spune: „You are Romanian și răspund „No, I`m not Romanian. I`m British Romanian, or Romanian British. It doesn`t really matter as long as you mention both of them.”

razvan Constantinescu (2)-min

Prin ce conjunctură ați ajuns în UK?

Am venit în Marea Britanie ca refugiat politic, în 1990. În 1989, am fost implicat în evenimentele revoluționare din Piața Revoluției. Am fost puțin rănit, am apărut la televizor și au apărut propuneri ca eu să am un loc în Parlament. Propunerile, din nefericire la acea dată, au venit de la domnul Mihai Păcanu, un fost jurnalist. Dumnealui era un oponent foarte vocal al Frontului Salvării Naționale. Pentru că propunerea ca eu să am un loc în Parlament a venit de la el, în România Liberă automat am fost asociat cu opoziția, deși eu nici nu îmi formasem bine o idee. Cred că era foarte prematur. Mulți au intrat în conjuncturi politice fără să știe bine, duși de val. Cert este că în urma acestui articol, în urma interviului de la Televiziunea Română, în urma clipului am devenit foarte vizibil pentru că eram bandajat la cap. Mă răniseră înainte și bandajul era la vedere, mult mai dramatic decât a fost în realitate. S-a făcut cam multă discuție pe tema „Cine este tânărul acesta? Găsiți-l!”. Cei care m-au recunoscut au sunat și lucrurile au luat puțină amploare. Cei care erau de partea cealaltă a așa-zisei baricade – eu nu aveam niciun fel de baricadă. Care baricadă? După mine, eram toți de-o singură parte: de partea democrației. Pentru mine era o singură baricadă, nu erau mai multe. Lucrurile au degenerat, au venit oameni de bine și mi-au vizitat apartamentul, mă opreau la ușă să vadă ce am în sacoșă. Eram tânăr cu părul lung și cu blugi. Pe urmă, lucrurile s-au intensificat. Era o atmosferă foarte tensionată. Au avut loc percheziții acasă la mama mea și lucrurile deveniseră neplăcute. Pe atunci, aveam prin corespondență o prietenă de aici, din Marea Britanie, care mi-a spus: „Te invit acum. Din România se poate circula, aveți pașapoarte. Vii în Anglia, în vizită.” Am venit în Anglia, în vizită, cu intenția pură de a fi turist. Îmi plăcea foarte mult de ea, știam foarte bine unde mă duc, unde mi se îndreaptă pașii. Pe urmă a intervenit Mineriada. În timpul Mineriadei, s-a declarat un fel de stare marțială, ceva de genul acesta, și atunci chiar m-am îngrijorat. Am văzut studenți maltratați, bătuți, a fost foarte urât. Când vezi mineri bătând studenții și luându-i de păr, și pe femei, aruncând cărțile din Universitate pe stradă exact în fața Intercontinentalului unde eu fusesem rănit pentru democrație, am zis: „Lucrurile nu merg în direcția bună, lucrurile merg foarte rău”, s-a dat starea asta marțială și am cerut azil politic în Marea Britanie. Am decis să rămân măcar până se limpezesc lucrurile.

Țin minte că domnul Rațiu, pe care ulterior l-am cunoscut la Londra, în condiții mult mai pacifiste, era dus de colo până colo cu transportorul. De frica minerilor, de frica atacanților. Zic: „Asta nu e democrație. Noi nu pentru asta am luptat. Nu pentru asta am ieșit în stradă.” Tinerii nu pentru asta au fost împușcați. Să fii liderul opoziției, da, faci parte din opoziție, ai opinia ta și așa cum domnul Rațiu a spus și mereu o să-l citez: „Eu voi lupta și sunt gata să mor ca tu să ai dreptul să mă critici”. Asta e esența democrației pentru mine. Sunt gata să îmi risc viața ca tu să ai dreptul să mă critici. Mulți nu l-au înțeles. Mulți. Poate era prea devreme. După 50 de ani de dictatură poate era destul de greu. Și așa am rămas în Marea Britanie.

Ați traversat câteva etape însemnate de la hotărârea de a rămâne în Marea Britanie până când ați ales să urmați chiar și doctoratul. Unde ați absolvit?

Ce a fost foarte interesant a fost că pe la sfârșitul primei facultăți tot îmi era gândul la politică, la relații internaționale, mă surprindeam că eram implicat în tot felul de activități. Gândul meu era într-o parte, studiam ceva care nu prea părea să conducă nicăieri și așa am început a doua facultate. M-am înscris, și de data asta a fost mult mai aprope de inima mea – „Științe politice globale”.

Prima facultate a fost la Universitatea din Brighton, a doua – pentru că aveam deja o diplomă de absolvire, nu mă calificam pentru bursă – a trebuit să o fac la Open University. A fost mai greu pentru că de acum aveam un serviciu, lucram la Societatea Regală. Primul meu serviciu propriu-zis oficial a fost la Societatea Regală care este Academia Regală de Științe, chiar lângă British Academy. Eu mă specializam pe științe exacte și eram responsabil cu Europa de Est, printre care și România. De fapt, așa am primit și slujba. Au cerut pe cineva care știa o limbă est-europeană și limba engleză. That`s me. (Râde) De fapt, râdeam că nu ar fi putut să deseneze slujba aceea mai bine pentru mine decât dacă voiau. La Societatea Regală am lucrat șase ani; lucram foarte mult cu ambasadele. Rolul meu era de liaison între Societate – între Academie – și ambasadele europene de est în Marea Britanie și academiile respective. Aveam Macedonia, Moldova, România, Cehia, Polonia – parcă le văd pe toate astea.

razvan Constantinescu (3)-min

Ați avut un scop când v-ați îndreptat către politică?   

Cred că a condus conjunctura, câteodată mai armonios, câteodată mai puțin armonios. După a doua facultate mi-a plăcut atât de mult politica și mi s-a părut că este singura metodă prin care lumea poate fi îmbunătățită real. Poți să fii artist și să faci lumea mai frumoasă prin frumusețea cu care contribui. Poți să fii un scriitor, un poet sau un sculptor, dar dacă vrei ca societatea să fie fundamental schimbată, nu se poate decât prin politică. Politica schimbă într-un fel sau altul lumea. Sistemele sunt schimbate de politică. Fie că ne place sau nu. Am cunoscut mulți politicieni care au pasiune, care sunt convinși că vor să schimbe lumea. Cam asta m-a motivat pe mine: o dorință de a îmbunătăți mediul în care mă aflu.

Ce calități simțiți că aveți ca român?

Cred că am foarte mult din România în pasiune. Ce e românește în mine este pasiunea, este o sensibilitate, puterea de a realiza trăirile emoționale și de a le accepta ca fiind parte din viața de zi cu zi, într-un fel realizarea că sunt parte din viața noastră. Emoția și trăirile ne fac ce suntem. Nu sunt de conceptul că un bărbat adevărat nu plânge. Nu. Un bărbat adevărat plânge pentru că este la fel de mișcat de frumos, de durere, de tragedie ca oricine. Asta cred că e românește la mine. Cred că foarte, foarte, mult dragul de România. Mi-e foarte, foarte dragă.

Care sunt aspectele care ar trebui să ne facă să fim mândri că suntem români?

Dovada care ne face mândri nu este puritatea genetică pe care o are omul de rând de pe stradă, ci faptul că avem un stat, avem o limbă, o religie. Sunt atât de multe lucruri de care noi trebuie să fim mândri, în schimb ne pierdem din energie justificându-ne că dacii s-au retras, pe urmă au venit legiunile romane, au venit maghiarii, pe urmă au venit alții. Cui îi pasă de treburile astea? Sunteți consul la Bristol, sunteți un om care a făcut o mulțime de lucruri frumoase și aveți un magnet la oameni. Care este, de fapt, rolul dumneavoastră?

Sunt două aspecte cu care lucrează rolul meu: primul este promovarea intereselor României prin diferite proiecte, metode, întâlniri, discuții, uneori interviuri, interse culturale, academice, economice – tot ce înseamnă interesul României – și al doilea este lucrul cu comunitatea. Acestea sunt cele două mari zone. Sigur că ele se intersectează la un moment dat fiindcă la un punct, când lucrezi cu comunitatea, implicit protejezi și interesele României – românii sunt România.

Ce să facem să arătăm celorlalți că există și români valoroși în diaspora?

Există bătălii în care merită să te implici, sunt alte bătălii pe care este puțin probabil să le câștigi, cu cei care vor, într-adevăr, să asculte. Dacă cineva este interesat despre procentul românilor sau al europenilor care acceptă beneficii, datele sunt acolo și poți să le spui de 10 ori. Dacă lui sau ei i-a intrat în cap că românii sunt ciupercă pe stejarul britanic, n-o să-i convingi niciodată. Eu am lucrat foarte mult în campania europeană Pro Europa. Deci dacă lor le-a intrat în cap – s-au făcut studii peste studii care arată clar că emigranții din Europa de Est contribuie mai mult la bugetul național decât scot din beneficii. Nici eu, nici dumneavoastră, nici domnul ambasador nu avem capacitatea să luptăm cu UKIP. Ăsta nu e rolul nostru. Nu putem să luptăm. Nu pot să-i conving pe cei care se tatuează cu Union Jack și cu bull dog-ul și care spun: „Marea Britanie e pentu britanici”, nu poți să-i convingi cu argumente inteligente, intelectuale. În urma programului „Vin românii”, mi s-au luat câteva interviuri. Trei minute am avut să îmi apăr eu țara și comunitatea. Asta le spun. Eu am trei minute, despre cine să discut mai întâi? „În momentul în care vă parcați mașina cu număr de România într-un loc greșit are mai mare impact decât 10 interviuri de-ale mele. În momentul în care unul dintre dumneavoastră este pus în presa locală că s-a îmbătat noaptea și a făcut o tâmpenie, cum de fapt fac zeci de britanici, în momentul în care spune <<român>>, îmi anihilează 20 de proiecte de-ale mele. Un singur ziar de genul acesta are circulația pe care eu nici nu pot să o visez. Pot să mă lupt cât m-aș lupta. În momentul în care ei se duc la serviciu și tot spitalul din Bristol îl știe pe doctorul Stoica ce capacitate este, face treabă de 10 ori cât mine. Numai prin a se duce la serviciu, numai prin a-și trimite copiii la școală. Toată lumea îl știe.” Asta le spun tuturor. Ei sunt adevărata față a României, de ei depinde.

Ați întreprins un program de colectare de bunuri pe care le expediați către persoanele aflate în nevoie, în România. Cum s-a ivit ideea?

Ne-am gândit cum să facem să ajutăm. În România, soția mea a fost profesoară la o școală pentru copii cu probleme speciale din Curtea de Argeș. Ulterior, am fost și eu acolo. Nu pot să spun ce suferință e acolo, cum dorm doi în pat, cu saltelele putrezite de urină, fără jucării și câte și mai câte, la 25 de ani după Revoluție. Am zis: „Hai să facem ceva, să le trimitem. Ce am putea să le trimitem?” În primul rând, ne-am desfăcut valizele, am pus toate lucrurile pe care le aveam în casă și care nu ne mai trebuiau și dacă vă uitați pe pagina consulatului, primul transport pe care l-am făcut în aprilie 2014 erau, de fapt, valize. Nu aveam nici cutii. Erau valizele noastre încărcate cu lucruri. Pe urmă lucrurile au luat amploare.

Ce înseamnă succesul pentru dumneavoastră?

razvan Constantinescu (4)-min

Cred că pentru mine succesul îneamnă să fii un om bun, corect, care are un impact pozitiv asupra lumii în care trăiește. Mi-ar plăcea, când se apropie ceasul, cum se apropie la fiecare, să te gândești, să tragi linie și să spui: „Suma lucrurilor bune pe care le-ai făcut este mai mare sau mai mică decât suma lucrurilor rele?” Ai fost lăsat pe pământul ăsta și care a fost rezultatul? Care e diferența dintre tine și o furnică? Ai trăit, ai mâncat, te-ai urcat pe iarbă și te-ai dat jos sau te uiți în spate și spui „Chestia aia am făcut-o bine”? Cam asta înseamnă succesul pentru mine.

Autor și fotografie: Daniela Vițelaru